Când și-a scos turbanul în ședință, în sală s-a lăsat o liniște tăioasă.
Directorul general a întrebat-o dacă e bine.
Valentina le-a spus adevărul.
Fără podoabe, fără dramatizări. A relatat simplu ce se întâmplase.
O colegă a izbucnit în plâns.
Un alt coleg a rostit apăsat:
— Asta nu e doar umilință. E agresiune.
În aceeași zi, avocata ei a depus plângerea și a inițiat demersurile pentru ordin de protecție și divorț.
Seara, când s-a întors acasă, Radu o aștepta.
Prima oară părea cu adevărat speriat.
— Nu poți distruge totul pentru o greșeală.
Valentina l-a privit drept.
— Greșeala a fost că mama ta mi-a tăiat părul?
— Ea voia doar…
— Nu termina propoziția.
El a coborât ochii.
— Bine. A greșit.
— Iar tu?
Radu a tăcut.
Acel moment a spus mai mult decât orice explicație.
Nu regreta ce se întâmplase.
Regreta doar urmările.
Două săptămâni mai târziu, Valentina s-a mutat într-un apartament închiriat, aproape de birou.
După ani întregi, se trezea într-o casă liniștită.
Fără critici.
Fără porunci.
Fără priviri care îi aminteau că succesul ei stârnește resentimente.
Într-o după-amiază, telefonul a sunat.
O resto si pe aver rig
