M-am căsătorit cu o văduvă de 76 de ani pentru că aveam nevoie de banii ei. Nu voi încerca să mă justific și nici să-l port pe umeri un om care nu eram atunci. La 29 de ani, dormeam în mașină, într-o parcare din spatele unui magazin alimentar, și ajunsesem într-un punct în care rușinea nu mai părea la fel de dureroasă ca foamea.
Timp de patru ani, familia ei m-a privit ca pe un hoț care aștepta doar momentul în care femeia va muri. La fiecare sărbătoare, la fiecare vizită, în fiecare privire aruncată peste masă, simțeam aceeași acuzație nerostită: eram tânărul care se lipise de cea bătrână pentru avere.
După înmormântarea ei, m-am dus la avocat convins că urma să aflu dacă îmi lăsase ceva sau dacă rudele ei reușiseră să mă excludă complet din testament.
O resto si pe aver rig
