Au fost nopți lungi în care am plâns în tăcere, pe perna spitalului, pentru ca soția mea și copiii să nu-mi vadă slăbiciunea. Mă întrebam de ce eu? Cu ce am greșit?
Dar de fiecare dată când simțeam că vreau să renunț, că e prea greu și că trupul meu nu mai poate îndura nicio picătură de otravă salvatoare, strângeam în pumn fotografia copiilor mei. Mi-am jurat că nu îi voi lăsa singuri. Mi-am jurat că voi lupta până la ultima celulă, până la ultima suflare. Boala îmi luase părul și energia, dar nu avea cum să-mi ia dragostea de tată și dorința de a-i vedea crescând.
PARTEA A 2-A: ZIUA ÎN CARE AM REDESCHIS OCHII SPRE VIAȚĂ
Capitolul 3: Ultimul flacon și inima care a învățat să bată din nou
Astăzi, după luni de agonie, speranțe năruite și reconstruite de la zero, am pășit pentru ultima dată în sala de tratament. Când asistenta a decuplat ultima pungă de chimioterapie și a scos branula din brațul meu, am simțit o descătușare pe care nu o pot descrie în cuvinte. Am privit lung acel scaun pe care mi-am lăsat o parte din tinerețe și suferință și am înțeles că am învins.
Am luat o foaie albă de hârtie, mi-am ridicat mâinile obosite formând o inimă – un gest simplu, dar plin de recunoștință pentru fiecare zi primită în plus – și am scris din tot sufletul: „Ultima chimioterapie. Dacă mă felicitați, aș fi bucuros!”
Nu am scris asta pentru a căuta milă, ci pentru că după atâta singurătate și teamă, un om care învinge moartea simte o nevoie uriașă de a împărtăși lumina cu ceilalți. Fiecare cuvânt de susținere, fiecare zâmbet primit de la un străin este ca o cărămidă pusă la temelia noii mele vieți.
O resto si pe aver rig
