Radu s-a rezemat de spătar.
— O să fie urât.
— Pentru cine?
N-a mai zis nimic.
Două zile mai târziu, a sunat Dănuț.
Am privit câteva secunde ecranul înainte să răspund.
— Salut, Irina… uite… cred că s-a exagerat puțin.
Arăta dezarmat în glas.
— Așa crezi?
— Hai că știi și tu cum glumesc eu…
— Da. Știu perfect.
A urmat o pauză.
— Radu mi-a spus de contract.
— Mhm.
— Tu chiar îl închizi?
— Da.
A tăcut. I-am auzit respirația grea în receptor.
— Pentru o glumă?
Am închis ochii pentru o secundă.
— Nu, Dănuț. Pentru șapte ani de umilință.
N-a mai zis nimic.
După câteva clipe, cu voce joasă:
— Chiar atât de rău a fost?
Atunci am înțeles ceva.
El nu realizase niciodată. Pentru el era distracție. Replici aruncate între pahare și râsete. Nu văzuse serile în care rămâneam în baie, uitându-mă în oglindă și întrebându-mă dacă problema sunt eu. Nu văzuse cum îmi alegeam haine mai largi doar ca să nu mai aud comentarii. Nu văzuse cum fiecare „glumă” mai rupea câte un colț din mine.
O resto si pe aver rig
