Pentru Elena, însă, prima zi din viața fiului ei a fost dominată de o liniște asurzitoare. Așezată pe patul de spital, cu corpul încă epuizat după orele lungi și chinuitoare de travaliu, a privit ecranul telefonului. Niciun mesaj. Niciun apel ratat. L-a verificat o dată, de două ori, de zece ori, sperând că este doar o problemă de semnal. Însă rețeaua funcționa perfect; memoria celor dragi era cea care cedase.
Această tăcere nu a fost doar o simplă lipsă de atenție, ci a devenit un ecou greu care s-a prăbușit peste un suflet deja fragil, aflat la granița dintre fericirea supremă și vulnerabilitatea hormonală a postpartumului.
Partea II: „El este real. El este al meu”
În ciuda abandonului emoțional din partea celor din exterior, în brațele Elenei se afla un întreg univers. Pruncul ei, înfășat strâns într-o păturică de spital care îi sublinia fragilitatea, respira liniștit. Pe chipul lui mic nu se citea nicio grijă, nicio respingere.
Privindu-și fiul, Elena a înțeles sensul fiecărei dureri fizice, al fiecărei nopți de nesomn din timpul sarcinii și al fricii care o ghemuise pe masa de nașteri.
O resto si pe aver rig
