Dimineața a sosit fără nicio veste. Încercam să-l protejez pe Dorian, dar inima îmi bătea ca un ciocan. La ora 9, o bătaie în ușă. Doi polițiști. M-au întrebat dacă sunt bona, au intrat, au privit prin casă și mi-au spus calm că, pentru moment, trebuie să-l ia pe Dorian. Era fiul unei persoane oficial dispărute.
I-am făcut un mic bagaj, iar el m-a îmbrățișat strâns, nedumerit. Am rămas singură, într-o casă care devenea tot mai rece.
Timp de zile întregi am retrăit fiecare detaliu, încercând să găsesc un indiciu – ceva ce aș fi putut observa și n-am făcut-o. Noaptea abia mai dormeam.
După o săptămână, am primit un apel de pe un număr necunoscut.
— Cami?, a șoptit o voce tremurată.
— Da…?
— Eu sunt. Mirela.
Am căzut în genunchi, cu telefonul în mână.
— Unde ești? Ce s-a întâmplat?
— Nu pot vorbi mult. Ei cred că sunt altcineva. Ascultă… dacă mi se întâmplă ceva, ai grijă de Dorian. Te rog.
— Ce înseamnă asta? Poliția—
— Nu pot avea încredere în toți.
Apoi convorbirea s-a întrerupt. Numărul devenise brusc inaccesibil.
Polițiștii au spus că poate a fost o farsă. Dar eu știam vocea aceea. Era ea.
La câteva săptămâni după apel, am găsit în cutia poștală o scrisoare fără expeditor. În interior, o fotografie: Mirela stând pe o bancă lângă un lac, cu un bărbat necunoscut în spatele ei. Pe spatele pozei, un mesaj criptic:
O resto si pe aver rig
