— Colonel?…
Bătrânul și-a netezit încet mâneca, cu o mișcare atentă.
— Încă sunt bine. Deși băiatul ăsta tocmai a distrus un document oficial și a amenințat un cetățean.
Agentul a încercat să râdă, stingher.
— Stați puțin… cred că e o neînțelegere.
Dar vocea i-a început să-i tremure.
Cel cu dosarul s-a apropiat calm de fragmentele permisului rupte pe asfalt și le-a fotografiat, metodic.
Apoi a ridicat telefonul colegului care filmase tot.
— Dați-mi dispozitivul.
— Nu aveți dreptul—
— Îți recomand să nu termini propoziția asta, a spus rece celălalt.
Colegul i-a întins telefonul imediat, fără să mai clipească.
Bătrânul s-a rezemat ușor de capotă și i-a privit pe cei doi agenți fără nicio urmă de satisfacție. Aceasta era, de fapt, partea care lovea cel mai tare.
Nu părea că vrea să se răzbune.
Arăta doar adânc dezamăgit.
— Știți ce e cel mai grav? a întrebat el, cu glas egal. Nu că m-ați insultat. Nu că mi-ați rupt actele. Ci certitudinea cu care ați crezut că nimeni nu o să vă oprească.
O resto si pe aver rig
