— Nu e adevărat! Oamenii mint!
— Și eu mint? a întrebat bătrânul.
S-a lăsat o liniște grea, apăsătoare.
Abia atunci polițistul, năuc, a observat ceva important.
Mașina bătrânului nu era chiar una oarecare.
Sub parbriz, aproape invizibil pentru un ochi neatent, se vedea un ecuson vechi al Ministerului de Interne.
Pe bord, o fotografie îngălbenită cu un grup de ofițeri stătea la vedere.
În centru era chiar bătrânul.
Mult mai tânăr.
În uniformă.
Decorat.
— Cine sunteți? a întrebat polițistul, cu voce stinsă.
Bătrânul l-a privit lung, fără grabă.
— Omul care a condus academia unde ar fi trebuit să înveți ce înseamnă uniforma aia.
Picioarele polițistului aproape că au cedat.
Colegul lui și-a scos șapca încet, cu mâinile tremurânde.
Agentul DGA a deschis dosarul, răsfoind câteva pagini.
— Avem deja suficiente înregistrări. Iar acum se adaugă distrugerea de documente oficiale, intimidarea și abuzul în serviciu.
Tânărul polițist și-a întors privirea, implorând, către bătrân.
— Vă rog… eu… am greșit.
Bătrânul l-a privit câteva secunde, în tăcere.
— Nu. Ai transformat asta în obicei. Asta e diferența.
În depărtare s-au auzit sirene tot mai aproape.
Drumul, până atunci pustiu, nu mai părea deloc gol.
Colegul care filmase a început să plângă în șoaptă.
O resto si pe aver rig
