Nu înțelegeam nimic.
Până când am citit primul rând.
„Pentru operația lui Andrei. Mulțumim că ne-ați salvat băiatul.”
Am clipit.
Am deschis alt plic.
„Pentru chiria pe două luni. Dumnezeu să vă răsplătească.”
Altul.
„Nu știu cum să vă mulțumesc pentru medicamentele mamei mele.”
Am rămas nemișcată.
În geantă erau zeci de plicuri.
Poate sute.
Toate de la oameni diferiți.
Toate pline de mulțumiri.
Atunci am auzit ușa băii deschizându-se.
M-am întors.
Mama stătea în prag.
Nu părea furioasă.
Doar tristă.
— Ai aflat, a spus încet.
Mi s-a pus un nod în gât.
— Unde se duc banii mei?
O resto si pe aver rig
