Apoi a întrebat încet:
— Mami, suntem săraci?
Maria a simțit că i se frânge inima.
— Da, puiule.
— Foarte săraci?
— Nu știu…
Copilul a tăcut câteva secunde.
— Atunci de asta nu vorbește nimeni cu noi?
Maria și-a întors capul pentru a ascunde lacrimile.
Nu voia să plângă în fața copiilor.
Nu voia ca ei să creadă că valoarea unui om se măsoară în bani.
Pentru că știa adevărul.
Știa cât muncise.
Știa câte nopți petrecuse fără somn.
Știa câte sacrificii făcuse pentru cei doi copii ai săi.
Și mai știa ceva.
Sărăcia nu era o rușine.
Lipsa bunătății era.
În timp ce așteptau, o femeie în vârstă care stătea pe banca alăturată i-a observat.
Avea părul alb și un zâmbet blând.
O resto si pe aver rig
