Telefonul pe tejghea, priviri pe ceas
Când Sofia a întins mâna și a apropiat telefonul de recepție, tot holul a părut că inspiră în același timp. Nu era o amenințare spusă, ci una construită din gesturi simple.
„Bună seara. Sunt Sofia Popescu”, a spus calm. „Începem.”
În difuzor s-a auzit imediat o voce matură, așezată, iar pe ecran a apărut chipul unui bărbat trecut de cincizeci de ani. În fundal: un birou sobru, o lumină rece și steagul României, plasat impecabil, ca într-o imagine repetată de sute de ori.
„Bună seara, doamna Popescu”, a spus el respectuos. „Consiliul e pregătit.”
Reacțiile au venit una după alta, ca niște piese care cad la locul lor fără să mai ceară permisiune. Cătălin a înghețat. Maria s-a oprit din tastat, cu degetele suspendate deasupra literelor. Iar cei care filmau au apropiat discret camera, convinși că tocmai începe partea pe care n-o mai poți da înapoi.
O resto si pe aver rig
