Din spatele tejghelei, Cătălin afișa un zâmbet strâmb, de manual: suficient cât să pară politicos, prea forțat ca să fie real. În fața lui, tastatura părea mai degrabă o baricadă decât un instrument de lucru. Maria se uita când la ecran, când la Sofia, de parcă spera ca monitorul să-i spună singur ce trebuie să facă.
Și atunci a venit replica, aruncată ca o ultimă palmă „civilizată”.
„Haideți, domnișoară. Nu ne faceți să pierdem timpul.”
Sofia nu s-a mișcat brusc. N-a ridicat vocea. Doar a apăsat un buton pe telefon, cu calmul acela care, uneori, îi sperie pe cei obișnuiți să câștige prin gălăgie.
O resto si pe aver rig
