Cum… cum ai supraviețuit? întrebă ea cu o voce tremurândă.
Ana zâmbi slab.
Doamne… și pădurea… copiii muntelui… Nu m-au lăsat să mor.
Abia atunci Lia observa niște lemn tăiat, o sticlă de tinctură și borcane cu mure și ciuperci uscate în colțul camerei. Cineva i-a adus lucruri. Cineva a avut grijă de ea.
— Cine… cine a fost aici cu tine? întrebă Lia.
Ana ridică mâna și arătă spre fereastră.
“Oamenii de acolo… știu. M-au găsit. M-au ținut în viață. Mi-au spus că într-o zi… te vei întoarce.
Ochii li s-au întâlnit și amândoi au simțit un fior rece curgându-le pe șira spinării. Pădurari. Păstori. Cei care locuiau în poienile din vârful muntelui. Oamenii s-au retras, dar cu suflet, care nu au lăsat pe nimeni în soarta lor.
Horațiu a căzut în genunchi.
Mamă… iartă-mă…
Ana îl privi îndelung cu o blândețe care tăia mai adânc decât orice reproș.
Ridică-te, draga mea. Dacă nu ai iubi… nu ai suferi. Și dacă nu ai suferi… nu ai veni.
Lia simți lacrimile curgându-i pe obraji. Ani de zile a trăit cu teama că vina lor o va urma pe tot parcursul vieții. Acum, uitându-se la bătrâna slabă, pentru prima dată a simțit un mare sentiment de ușurare, ca după o furtună puternică.
„Vino… du-mă acasă… vreau să-mi văd din nou satul…” șopti Ana.
Horațiu a alergat să o ia, dar bătrâna l-a oprit cu o atingere ușoară.
Încet. Nu-mi mai pot accelera ritmul. Dar vreau să… merg pe cont propriu.
Au părăsit coliba împreună. Vântul rece le bătea pe față, dar simțea altfel. De parcă muntele respira cu ei.
O resto si pe aver rig
