La final, când lumea a început să se împrăștie, am mers spre ea. Nu știu ce m-a împins – curiozitatea, poate, sau ceva mai profund, un instinct că femeia aceea necunoscută știa ceva despre tatăl meu pe care eu nu știam. S-a uitat la mine și am văzut în ochii ei că mă recunoaște, deși noi nu ne întâlnisem niciodată.
„Ești fata lui Gheorghe”, a spus, nu ca o întrebare, ci ca o constatare.
I-am confirmat. Și ea a început să vorbească.
Ce mi-a dezvăluit o străină despre tatăl meu
Se numea Maria. Cu douăzeci și trei de ani în urmă, era o femeie tânără, singură, cu doi copii mici și fără nicio ieșire din sărăcia care o înăbușea. Soțul o părăsise, chiria nu o mai putea plăti, iar frigiderul era gol de trei zile. Stătea pe o bancă în parc și plângea, fără să știe ce va face a doua zi.
Tatăl meu trecea pe acolo. S-a oprit. Nu știu cum a abordat-o, nu am detalii despre cuvintele exacte, dar știu ce a urmat: i-a dat bani pentru chirie, a ajutat-o să găsească un loc de muncă printr-un prieten și a vizitat-o de câteva ori în lunile următoare, ca să se asigure că lucrurile merg bine. Nu a cerut nimic în schimb. Nu i-a povestit nimănui.
O resto si pe aver rig
