— Cum te cheamă? a întrebat Victor, cu o voce joasă, ca să nu o sperie. Întrebarea i-a scăpat simplu, fără solemnități, ca un gest firesc, un pas mic peste linia invizibilă dintre indiferență și a vedea cu adevărat pe cineva.
Femeia a clipit, surprinsă că cineva îi vorbea normal, ca și cum s-ar fi așteptat la încă o privire aruncată în grabă sau la un mărunt aruncat în tăcere. În ochii ei a trecut o umbră de neîncredere, amestecată cu recunoștință, așa cum trece o rafală scurtă pe un cer înnegurat. A tras geaca și mai mult peste copil, un gest reflex, și l-a privit pe bărbatul din fața ei.
— Gabriela — a răspuns după o clipă. — Gabriela Marin. Și-a rostit numele apăsat, ca și cum îl așeza înapoi în lume, într-un loc de unde nu voia să dispară. A fost o clipă în care tăcerea gării a părut să se adune între ei, curată și grea.
Victor și-a mutat privirea spre copilă. Îi putea auzi respirația ușoară, tăiată din când în când de frig, ca un foșnet. În jurul lor, pașii oamenilor se îndepărtau și se apropiau, dar pentru el zgomotul se făcuse mic, redus la o singură preocupare: să afle cine e fetița pe care femeia o strângea atât de protector la piept.
O resto si pe aver rig
