Privirea lui a coborât spre cartonul pe care stăteau. Era tocit la colțuri, cu urme de umezeală, dar așezat cu grijă, cât să le fie un pic mai puțin aspru pământul. Apoi a observat mâinile femeii. Unghiile îi erau rupte, dar curate, semn că, în ciuda tuturor lipsurilor, găsise undeva, cumva, răgazul să-și păstreze o urmă de ordine. Un detaliu mic, dar care spunea enorm.
Geaca veche îi atârna pe umeri, dar fusese trasă cu atenție peste copilă, suprapusă la colțuri, ca un scut imperfect, pus cu migală. Nu era nimic teatral în felul în care o făcea; era instinct pur, acela al unei mame care nu se lasă doborâtă. În jur, oamenii treceau mai departe, cu ochii în telefoane, iar curentul rece dinspre ușa trenurilor deschise le biciuia obrajii. Lângă ei, timpul părea suspendat.
Pierduseră tot. Dar nu și demnitatea. Asta a simțit Victor în clipa în care și-a dat seama că, dincolo de hainele tocite și de oboseala din priviri, se vedea limpede o rânduială tăcută: copilul era învelit cum trebuie, părul fetiței era adunat într-o coadă stângace, iar lângă ele, o pungă ordonată, cu lucrurile așezate pe cât se putea. O rezistență discretă în fața căderii totale.
O resto si pe aver rig
