Fiecare clipă petrecută în acele zile îmi părea multiplicată: aceeași lumină, aceleași sunete, aceleași mișcări repetate. Așteptările se prelingeau în șuvițe invizibile, iar zilele se transformau într-o singură durată prelungită. Cifrele pierduseră sensul; îmi rămânea doar senzația de a fi prins între un ieri dureros și un mâine incert, fără să pot rosti decât fragmente de gânduri.
Durerea făcea legea în acea perioadă: nu era o prezență constantă, ci un val care lovea din când în când, lăsând după el o oboseală grea. Analgezicele, diavolii nici prea blânzi, nici prea cruzi, schimbau intensitatea mișcărilor mele interioare. Uneori, un fragment de amintire se ivea limpede, apoi se estompa, luat de amețeala medicamentelor. Alteori, era ca și cum aș fi plutit între stări, prizonier al aceluiași moment repetat la nesfârșit.
În mijlocul acelui peisaj spitalicesc, lucrurile concrete se amestecau cu senzațiile și cu golurile de memorie. Mâinile care mă atingeau pentru a verifica semnele vitale erau reale; mirosul antiseptic, palpabil; dar legătura cu propria voce, cu propriul eu, era fragilă, ca o sticlă subțire care tremură la orice vibrație.
O resto si pe aver rig
