Vocea mea dispăruse, captivă undeva între durere și medicamente. Nu era doar vorbirea fizică care lipsea; era o altă formă de tăcere, o suspendare a identității care se servea din puterea cuvintelor. Încercam să spun ceva și mă loveam mereu de o barieră: gâtul era uscat, mintea încețoșată, buzele parcă lipite. Încercările de a clarifica o idee sau de a cere ajutor se transformau rapid în priviri compătimitoare și în note luate pe un clipboard.
Sub lumina artificială, formele oamenilor se estomipau și se transformau în umbre precise: mâinile asistentei care schimba perfuziile, medicul care trecea pe coridor cu pași hotărâți, fețele celor care veneau și plecau. Toate erau elemente ale unei lumi care funcționa după un ritm străin, marcat de bipurile constante și de rotițele tăcute ale aparatelor. Când închideam ochii, nu reușeam să scap de acel ritm, care bătea în același mod cu o inimă prea obosită.
O resto si pe aver rig
