— N-am uitat, a zis Mihai. Nicio zi.
I-au lăsat o pungă pe masă. Antonina n-a vrut s-o deschidă.
— Nu pentru asta v-am ajutat.
Ion a dat din cap.
— Știm. De-aia am venit.
În pungă era un contract. Casa ei urma să fie renovată. Facturile plătite. O sumă lunară, cât să trăiască liniștită.
Pe poartă au pus o plăcuță mică, de lemn.
„Pâinea se împarte. Așa începe omenia.”
Antonina a rămas pe bancă mult timp după ce au plecat. Ținea în palmă o monedă de cupru. Zâmbea și plângea în același timp.
Și, pentru prima dată după mulți ani, știa sigur că nimic din ce fusese bun în viața ei nu fusese în zadar.
O resto si pe aver rig
