Antonina s-a ridicat speriată.
— Ați greșit adresa, a zis încet.
Unul dintre bărbați a zâmbit. A scos din buzunar două monede de cupru, vechi, tocite.
— Nu cred.
Antonina s-a sprijinit de poartă. Inima îi bătea ca atunci când căra butoiul cu apă.
— Ion… Mihai…
— Noi suntem, mătușă Antonina.
Au îmbrățișat-o cu grijă, ca pe ceva fragil. N-au spus multe atunci. Au intrat în curte, au stat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, ca odinioară.
Mai târziu, i-au spus.
Au crescut într-un centru. Au învățat. Au muncit. Au făcut brutărie. Apoi alta. Acum aveau mai multe. Pâine simplă, pâine bună, ca pe vremuri.
O resto si pe aver rig
