Au trecut anii.
Antonina a îmbătrânit. N-a mai stat zilnic în piață. Vindea rar, puțin. Trăia dintr-o pensie mică și din ce mai scotea din grădină. Uneori, când fierbea cartofi, îi reveneau în minte doi băieți slabi, cu haine prea mari.
Într-o dimineață de toamnă, stătea pe banca din fața casei. Frunzele erau galbene, iar aerul mirosea a fum de lemne.
Două mașini negre, lucioase, s-au oprit la poartă. Din ele au coborât doi bărbați înalți, îmbrăcați simplu, dar elegant. Pantofi curați. Priviri liniștite.
Antonina s-a ridicat speriată.
— Cred că ați greșit adresa, a spus încet.
Unul dintre bărbați a zâmbit și a scos din buzunar două monede vechi de cupru, tocite.
— Nu cred.
Antonina s-a prins de poartă. Inima îi bătea ca pe vremuri, când căra apa din fântână.
— Ion… Mihai…
— Noi suntem, mătușă Antonina.
Au îmbrățișat-o cu grijă, ca pe ceva fragil. Au intrat în curte, au stat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, la fel ca atunci.
Mai târziu, i-au povestit.
Au crescut într-un centru. Au învățat. Au muncit. Au deschis o brutărie. Apoi încă una. Acum aveau mai multe. Pâine simplă. Pâine bună. Ca pe vremuri.
O resto si pe aver rig
