Într-o primăvară, n-au mai apărut.
Zilele au trecut. Una. Două. O săptămână. Două.
Antonina privea mereu spre capătul pieței, cu un nod care nu mai pleca. Își spunea că așa e viața. Copiii cresc, dispar, se rătăcesc. Dar durerea rămânea.
După aproape o lună, a aflat. Un vânzător i-a spus că subsolul de pe strada Fabricii fusese închis. Copiii fuseseră luați de Protecția Copilului.
Antonina a plâns în casă, pe întuneric. Apoi, dimineața următoare, s-a dus din nou la piață. Viața nu așteaptă pe nimeni.
O resto si pe aver rig
