— Nu cred.
Antonina s-a sprijinit de poartă. Inima îi bătea ca atunci când căra butoiul cu apă.
— Ion… Mihai…
— Noi suntem, mătușă Antonina.
Au îmbrățișat-o cu grijă, ca pe ceva fragil. N-au spus multe atunci. Au intrat în curte, au stat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, ca odinioară.
Mai târziu, i-au spus.
Au crescut într-un centru. Au învățat. Au muncit. Au făcut brutărie. Apoi alta. Acum aveau mai multe. Pâine simplă, pâine bună, ca pe vremuri.
— N-am uitat, a zis Mihai. Nicio zi.
I-au lăsat o pungă pe masă. Antonina n-a vrut s-o deschidă.
— Nu pentru asta v-am ajutat.
Ion a dat din cap.
— Știm. De-aia am venit.
O resto si pe aver rig
