Mi s-a făcut pielea de găină pe brațe. Simțeam cum îmi fuge podeaua de sub picioare, de parcă adevărul începuse să se cațere direct în ochii mei.
A urmat înregistrarea cumplită: mâna, apoi brațul, apoi spatele. S-a ridicat din fotoliu cu o mișcare sigură, sprijinindu-se de masă doar cât să-și așeze echilibrul. Era perfect conștientă, fără niciun semn de efort. A mers până la dulap, l-a deschis cu gesturi exacte, a scotocit printre lucruri. A zâmbit.
Nu era un zâmbet cald. Era rece, calculat, ca o lamă fină care nu greșește niciodată direcția.
În următoarea înregistrare, o vedeam cum îmi răscolește geanta, cum scoate cheile, le cântărește o clipă și le pune în alt loc, cu o grijă de bijutier. Apoi se întoarce, se așază înapoi în fotoliu, exact cu câteva clipe înainte ca soțul să apară pe ușă. Capul i se lasă într-o parte, asemenea unei păpuși stricte, lăsând din nou în urmă postura neputincioasă pe care o afișa zilnic.
M-a izbit greața. M-am ținut de masă, luptându-mă cu golul acela care urca din stomac spre gât.
Am deschis apoi înregistrarea din dormitor. De data asta, soțul meu stătea lângă ea. Nu-i vorbea ca unei femei bolnave. Ci ca unui partener cu care îți împarți planul.
O resto si pe aver rig
