Nemişcată. Privirea, goală, parcă lipită de un punct în față. Și, da, nu-i spusesem că montasem camere în apartament.
Au trecut câteva minute în care nu s-a întâmplat absolut nimic. Doar un cadru încremenit, perfect, în care timpul părea că nu are curgere. Eu țineam telefonul cu ambele mâini, respirând rar, să nu scap nimic.
Apoi, încet, aproape imperceptibil, i s-au mișcat degetele. O tresărire atât de mică, dar suficientă cât să-mi tulbure tot sângele din vene.
O resto si pe aver rig
