Unghiile sfâșiate.
Mâzgălite de sânge.
Între degete, strânsă, o hârtie împăturită.
Am luat-o cu grijă.
Vlad a șoptit:
„Mamă, dă-mi-o.”
Nici nu m-am uitat la el.
Am desfăcut biletul.
Scrisul Andreei era frânt, tremurat, abia lizibil.
Dar cuvintele se puteau citi.
„Fetița mea trăiește. Vlad a luat-o. Nu-l lăsa să câștige.”
N-am mai țipat.
Nu atunci.
Ceva din mine s-a făcut piatră.
Rece. Foarte rece.
L-am privit drept pe fiul meu.
Începuse deja să dea înapoi.
Dar porțile cimitirului tocmai se închiseseră.
Costel sunase la poliție.
Iar pentru prima oară de la „moartea” Andreei, Vlad Stoica a priceput că nu doar soția lui scăpase din tăcere.
În timp ce polițiștii îi puneau cătușele printre cruci și coroane, eu nu-mi puteam desprinde ochii de Andreea.
Respira.
Slab.
Greu.
Dar respira.
Doctorița de pe ambulanță striga ordine, iar oamenii din sat rămăseseră împietriți. Unele femei plângeau. Altele își făceau cruce, șoptind că văd o minune.
O resto si pe aver rig
