„Deschideți-l!”
Vlad m-a înșfăcat de braț.
„Ai înnebunit.”
M-am smuls, cu o putere pe care nu știam că o mai am.
„Nu. Tu doar ai fost sigur că morții nu vorbesc.”
A făcut un pas înapoi.
Prea iute.
Prea brusc.
Și am înțeles.
„Deschideți sicriul!” am strigat.
Groparii s-au privit între ei. Costel, fost pompier, a scos un briceag din buzunar.
„Dacă e cea mai mică îndoială, îl deschidem.”
Vlad s-a repezit spre el.
„Vă interzic!”
Costel i-a țintuit privirea.
„Dacă trăiește cineva acolo, ordinele dumitale nu mai înseamnă nimic.”
A tăiat sigiliile.
Liniștea apăsa atât de tare, încât se auzea vântul foșnind printre cruci.
Întâi a năvălit mirosul.
Puternic.
Înțepător.
Apoi s-a ivit voalul alb al Andreei.
Fața ei, ceară. Aproape cenușie.
Dar buzele… buzele îi tremurau.
Mi-am dus palmele la gură.
„Andreea…”
Mâna i-a căzut inertă pe o parte.
O resto si pe aver rig
