Mara avusese aceeași cicatrice.
Căzuse la trei ani peste marginea unei jardiniere, în curtea bunicilor. Plânsese zece minute, apoi îi ceruse tatălui înghețată „ca să nu mai doară luna de pe mână”.
Radu nu mai auzi vântul.
Nici motorul care se răcea lângă el.
Privirea i s-a oprit pe cicatrice, apoi i-a căutat fața. Ochii ei erau verzi. Nu un verde obișnuit, ci acel verde ciudat, aproape auriu pe margini, pe care îl avusese mama lui și pe care Mara îl moștenise ca pe o lumină tainică.
— Cum te cheamă? întrebă el, coborând vocea.
Polițista strânse a doua cătușă.
— Întrebările nu le puneți dumneavoastră.
— Te rog.
Îl împinse ușor spre portiera autospecialei.
— Agent principal Ana Ionescu. Și vă recomand să tăceți până ajungem la secție.
Radu simți cum i se clatină pământul sub bocanci.
Ana.
Nu Mara.
Dar numele nu înseamnă nimic. Copiilor dispăruți li se schimbă numele ca să li se rupă trecutul. Li se schimbă orașul, hainele, povestea — chiar și felul în care li se spune să-și aducă aminte.
O resto si pe aver rig
