— Domnișoară agent, cred că e o greșeală, rosti el, răgușit.
— Lămurim la secție. Mâinile la spate.
Radu oftă. Nu de teamă. Teama își făcuse culcuș în el acum treizeci și unu de ani și nu-și mai găsise alt loc. Oftă pentru că era obosit. Obosit să fie privit ca un infractor doar fiindcă purta vestă de piele, tatuaje vechi și emblema unei găști de motocicliști pe spate. Obosit să tot scoată aceeași fotografie boțită cu o fetiță de patru ani, zâmbitoare, cu ochii verzi și părul roșcat prins în două cozi.
O fetiță dispărută într-o gară mică din Brașov, într-o zi cu ploaie.
O fetiță pe care o chema Mara.
— N-am fugit niciodată de poliție, spuse, ducându-și încet mâinile la spate. Nici atunci când poliția n-a vrut să mă asculte.
Polițista îi cuprinse încheietura stângă. Cătușa s-a închis cu un clic metalic.
Radu încremeni.
Nu din pricina fierului rece.
Ci din cauza unui semn.
Pe interiorul încheieturii ei, acolo unde mâneca uniformei se ridicase puțin, se vedea o cicatrice mică, ca o semilună. O urmă palidă, aproape invizibilă — dar pentru el mai puternică decât orice sirenă.
O resto si pe aver rig
