Radu oftă. Nu de teamă. Teama își făcuse culcuș în el acum treizeci și unu de ani și nu-și mai găsise alt loc. Oftă pentru că era obosit. Obosit să fie privit ca un infractor doar fiindcă purta vestă de piele, tatuaje vechi și emblema unei găști de motocicliști pe spate. Obosit să tot scoată aceeași fotografie boțită cu o fetiță de patru ani, zâmbitoare, cu ochii verzi și părul roșcat prins în două cozi.
O fetiță dispărută într-o gară mică din Brașov, într-o zi cu ploaie.
O fetiță pe care o chema Mara.
— N-am fugit niciodată de poliție, spuse, ducându-și încet mâinile la spate. Nici atunci când poliția n-a vrut să mă asculte.
Polițista îi cuprinse încheietura stângă. Cătușa s-a închis cu un clic metalic.
Radu încremeni.
Nu din pricina fierului rece.
Ci din cauza unui semn.
Pe interiorul încheieturii ei, acolo unde mâneca uniformei se ridicase puțin, se vedea o cicatrice mică, ca o semilună. O urmă palidă, aproape invizibilă — dar pentru el mai puternică decât orice sirenă.
Mara avusese aceeași cicatrice.
Căzuse la trei ani peste marginea unei jardiniere, în curtea bunicilor. Plânsese zece minute, apoi îi ceruse tatălui înghețată „ca să nu mai doară luna de pe mână”.
Radu nu mai auzi vântul.
Nici motorul care se răcea lângă el.
Privirea i s-a oprit pe cicatrice, apoi i-a căutat fața. Ochii ei erau verzi. Nu un verde obișnuit, ci acel verde ciudat, aproape auriu pe margini, pe care îl avusese mama lui și pe care Mara îl moștenise ca pe o lumină tainică.
O resto si pe aver rig
