Radu a înțeles.
Învățase să aștepte.
Prima dată când ea a urcat pe motocicleta lui s-a întâmplat la trei luni după arestarea lui Bălan. Nu pe un drum lung. Nu într-o scenă eroică. Doar într-o parcare goală, într-o după-amiază cu soare.
— Nu pornești tare, da? îl avertiză Ana, punându-și casca.
— Agent principal, eu merg ca un pensionar cu vise.
— Asta nu mă liniștește deloc.
El râse, iar râsul îi umplu pieptul cu ceva aproape uitat.
Au mers încet pe un drum de țară, printre livezi și case mici. Ana ținea mâinile pe lateralele motocicletei, nu pe el. Radu nu spuse nimic. După câțiva kilometri, la o curbă blândă, simți cum degetele ei se prind ușor de vesta lui.
Nu era o îmbrățișare.
Dar era un început.
Au oprit lângă un câmp cu iarbă înaltă. Munții se vedeau în depărtare, limpezi după ploaie.
Radu scoase din rucsac un pachet mic, învelit într-o batistă veche.
— L-am purtat cu mine mult timp.
Ana îl luă cu grijă.
Înăuntru era ursulețul galben al Marei. Spălăcit, cusut la un ochi, dar întreg.
Ana îl atinse cu vârful degetelor.
— Cum l-ai avut?
— L-au găsit în gară, sub o bancă. Mi l-au dat după trei zile. Mi-au spus că poate a fost aruncat. Eu am zis că nu. Mara nu-și arunca ursul. Mara îl ascundea când se supăra. Îl punea într-un loc și aștepta să-l găsesc.
Ana își mușcă buza.
Radu văzu gestul și privi în altă parte, ca să nu o facă să se simtă dezgolită.
— L-am găsit târziu, spuse el. Dar l-am găsit.
Ana strânse ursulețul la piept.
— Nu-mi amintesc gara.
— Nu te grăbi.
— Îmi amintesc un cântec.
El se întoarse încet spre ea.
— Ce cântec?
Ana fredonă foarte încet, rușinată parcă de propria voce.
Radu își duse mâna la gură.
Era cântecul pe care i-l cânta Elenei când Mara nu voia să doarmă. Un cântec prostesc, inventat, despre o vulpe care furase luna și o ascunsese într-o cană cu lapte.
— Tu îl cântai? întrebă Ana.
Radu nu putu răspunde imediat.
— Eu. Și mama ta.
Ana se uită spre munți.
— Mi-aș dori să o fi cunoscut.
— Te-a iubit.
— De unde știi?
Radu privi iarba mișcată de vânt.
— Pentru că a murit încercând să te aducă înapoi.
Adevărul acela nu era frumos. Dar era al ei. Și Ana îl primi cu ochii umezi, fără să-l alunge.
O resto si pe aver rig
