— Da?
— Ana rămâne. E viața mea. Dar Mara… nu vreau să fie doar un dosar.
El nu spuse nimic. Învățase că atunci când ea deschidea o ușă, nu trebuia să se repeadă înăuntru.
— O să-mi schimb actele. Ana Mara Ionescu-Munteanu.
Radu lăsă cârpa jos.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Ești sigură?
— Nu. Dar lucrurile importante nu așteaptă mereu să fim complet siguri.
El râse încet, cu vocea frântă.
— Asta sună ca ceva ce aș fi zis eu când eram tânăr și prost.
— Probabil de acolo vine.
Au râs amândoi.
Apoi Ana se ridică, se apropie și, după o ezitare mică, îl îmbrățișă.
Radu rămase nemișcat o clipă, ca un om care se teme că dacă respiră prea tare va rupe miracolul. Apoi își înfășură brațele în jurul ei cu o grijă imensă.
Nu o strânse ca pe fetița pierdută.
O strânse ca pe femeia care se întorsese prin propriul curaj.
— Tată, spuse ea foarte încet.
Cuvântul nu semăna cu nimic din ce visase el. În visurile lui, Mara alerga spre el pe un peron, mică, cu codițe, strigându-l. În realitate, era o femeie în uniformă, cu cicatrice pe mână, cu un trecut dublu și o inimă plină de camere încuiate.
Realitatea era mai dureroasă.
Și mai frumoasă.
Radu își lipi fruntea de părul ei roșcat.
— Sunt aici, șopti el.
De data asta, nu mai era o promisiune aruncată în gol către o gară pustie.
Era un răspuns.
Iar pe drumul de munte unde cândva îl încătușase, Ana trecea uneori cu mașina de serviciu și încetinea fără să vrea. Acolo începuse sfârșitul unei minciuni. Acolo un motociclist obosit își privise arestatoarea și văzuse în ea nu pedeapsa, ci copilul pierdut.
Cătușele îi lăsaseră atunci urme roșii pe piele.
Dar adevărul, în cele din urmă, le deschisese pe amândouă.
O resto si pe aver rig
