— Tu îl cântai? întrebă Ana.
Radu nu putu răspunde imediat.
— Eu. Și mama ta.
Ana se uită spre munți.
— Mi-aș dori să o fi cunoscut.
— Te-a iubit.
— De unde știi?
Radu privi iarba mișcată de vânt.
— Pentru că a murit încercând să te aducă înapoi.
Adevărul acela nu era frumos. Dar era al ei. Și Ana îl primi cu ochii umezi, fără să-l alunge.
Procesul lui Bălan a durat aproape un an. Sorin murise între timp, dar declarația lui filmată, documentele recuperate și mărturiile altor victime au fost suficiente. Fostul căpitan a fost condamnat pentru trafic de minori, fals, abuz în serviciu și constituirea unui grup infracțional. Alții au căzut odată cu el: funcționari, polițiști pensionari, intermediari.
În ziua sentinței, Ana a stat în sală lângă Radu. Nu l-a ținut de mână. Nu încă. Dar când judecătorul a rostit pedeapsa, ea și-a sprijinit umărul de al lui pentru o secundă.
Radu a închis ochii.
Atât.
O secundă poate fi uneori mai mare decât treizeci și unu de ani.
La ieșire, jurnaliștii au încercat să-i oprească.
— Cum vă simțiți acum că v-ați găsit fiica?
Radu se opri, privi camerele și spuse:
— Nu mi-am găsit fiica ca pe un obiect pierdut. Ea s-a găsit singură, a devenit om drept într-o lume strâmbă și într-o zi m-a arestat. Eu doar am avut norocul să fiu încă în viață când adevărul a ajuns din urmă minciuna.
Ana se uită la el.
În colțul gurii îi apăru un zâmbet mic.
Mai târziu, într-o duminică, au mers împreună la mormântul Elenei. Radu nu mai fusese de ani buni. Nu pentru că nu o iubise. Pentru că vinovăția îl ținuse departe. Pe cruce, numele ei era aproape șters. Ana a curățat piatra cu o cârpă umedă, cu mișcări atente, de parcă îngrijea o rană.
— Mamă, spuse ea încet, cuvântul ieșind greu, străin și totuși cald, sunt Ana. Sau Mara. Nu știu încă. Poate amândouă.
Radu se întoarse ca să-i lase intimitatea acelui moment.
Dar Ana îl chemă.
— Rămâneți.
Nu spusese „rămâi”.
Nu spusese „tată”.
Dar spusese „rămâneți”.
Și pentru Radu, după o viață de plecări, acel cuvânt fu aproape o binecuvântare.
După încă un an, în curtea unei case mici de la marginea Brașovului, Radu repară o motocicletă veche, iar Ana stătea pe trepte cu două căni de cafea. Nu locuiau împreună. Nu forțaseră o familie instantanee dintr-o tragedie. Se vedeau duminica, uneori miercurea, uneori fără program. Învățau unul despre altul lucruri simple: ea nu suporta ceapa crudă; el punea prea mult zahăr în cafea; ea dormea cu geamul deschis; el vorbea cu motocicleta când nu pornea.
În acea zi, Ana îi întinse o cană și spuse:
— M-am gândit la nume.
Radu șterse mâinile pe o cârpă.
O resto si pe aver rig
