M-a așteptat.
Exact cum o așteptasem și eu, cândva.
Când am ieșit, avea lacrimi în ochi.
— Andreea… Iartă-mă, a șoptit.
Am privit-o mult fără să zic nimic.
Ani la rând imaginasem clipa asta. Crezusem că, dacă va veni, voi simți furie, dorință de răzbunare sau măcar o ușurare amară.
Dar n-am simțit nimic din toate astea.
Doar oboseala unui copil nevoit să crească prea repede.
Atunci mi-a spus lucruri pe care nu le știam. Despre sărăcie, violență, frică și despre cum, în mintea ei, centrul fusese singura mea șansă la o viață mai bună.
Poate era adevărul.
Poate era doar o încercare de a-și ușura vina.
Nu voi ști niciodată pe deplin.
Dar un lucru îl știam sigur:
durerea aceea nu mai conducea viața mea.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
