Ani mai târziu, am devenit judecătoare.
Și de fiecare dată când aud:
— Doamna judecător…
simt că nu titlul cântărește cel mai greu.
Ci drumul până la el.
Într-o dimineață, am primit un dosar nou. L-am deschis absentă, pregătită pentru încă o zi lungă.
Apoi am văzut numele.
Elena Marinescu.
Mama mea.
Pentru câteva secunde am rămas fără aer.
Am aflat că era parte într-un proces de evacuare. Bolnavă, singură, copleșită de datorii.
Când a intrat în sală, abia am recunoscut-o.
Îmbătrânise mult.
Părul cărunt, mâini tremurânde, privirea unui om care pierduse tot.
S-a uitat spre mine fără să priceapă, la început, cine sunt.
Apoi i s-a schimbat la față.
Am văzut șocul.
Frica.
Rușinea.
A încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au înnodat.
Eu am rămas dreaptă și liniștită.
Nu eram acolo ca fiică.
Eram acolo ca judecător.
Procesul s-a desfășurat corect, după lege. Iar, la final, hotărârea i-a îngăduit să rămână o vreme în locuință, până să-și găsească o soluție.
După ședință, a rămas pe hol.
O resto si pe aver rig
