„Ce am făcut atât de rău?”
Ani întregi am trăit cu durerea asta.
Când veneau sărbătorile și ceilalți copii plecau acasă.
Când primeau scrisori, dulciuri, vizite.
Eu nu primeam nimic.
Doar ecoul acelei promisiuni:
„Mă întorc imediat.”
Au fost clipe în care am urât-o.
Și altele în care am încercat s-o înțeleg.
Poate fusese prea săracă.
Poate prea obosită.
Poate prea înfrântă de viață.
Dar, oricâte explicații aș fi născocit, adevărul rămânea unul singur:
mă abandonase.
La școală am descoperit singurul loc în care nu mai eram „copilul de la centru”.
În cărți.
În lecții.
În bibliotecă.
Acolo nu conta cine plecase. Conta doar cât eram dispusă să muncesc.
Am început să învăț cu o încăpățânare aproape dureroasă.
Nu pentru note.
O resto si pe aver rig
