Ne-am oprit în fața unei clădiri mari și reci, cu geamuri întunecate, care păreau să tragă lumina din jur. Locul avea o apăsare pe care, la șapte ani, n-ai cum s-o numești, dar o simți până în oase.
— Mami, stăm mult aici? am șoptit.
Se apleacă, îmi potrivește gulerul hainei și îmi spune liniștit:
— Stai puțin aici, Andreea. Mă întorc imediat.
Am crezut-o fără nicio ezitare.
La șapte ani, nu-ți trece prin cap că mama ta poate pleca pentru totdeauna.
O femeie m-a luat de mână și m-a condus înăuntru. M-am întors de câteva ori spre ușă.
Mama încă era acolo.
Apoi, n-a mai fost.
Am așteptat-o ore în șir.
La fereastră.
Pe hol.
La masă.
Am tot așteptat, până când, fără ca cineva să rostească ceva, am înțeles singură.
Nu se mai întorcea.
Noaptea aia am plâns cu fața în pernă, încercând să nu mă audă celelalte fete. Nu doar locul necunoscut mă înspăimânta. Mă frângea întrebarea care nu-mi dădea pace:
O resto si pe aver rig
