— Destul. Cineva îmi explică și mie ce se întâmplă?
Amândoi au tăcut.
În cele din urmă, tatăl meu a vorbit primul.
— Mama ta ți-a spus că te-am abandonat.
— Da.
— Nu am făcut-o.
M-am uitat imediat la mama.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Mamă?
Ea și-a șters fața.
— Nu aici.
— Ba aici, a răspuns el. După douăzeci și doi de ani, merit să știe.
Pentru câteva secunde am crezut că o să plece.
Dar mama a rămas.
A tras adânc aer în piept.
Apoi s-a uitat direct la mine.
— Nu te-am mințit complet.
— Atunci?
Vocea ei tremura.
— Tatăl tău nu ne-a abandonat. Dar nici nu a rămas.
Bărbatul a închis ochii.
Ca și cum știa deja ce urmează.
— Când am rămas însărcinată, eram amândoi studenți. Ne iubeam. Sau cel puțin așa credeam.
Mi-am privit tatăl.
Nu spunea nimic.
— Părinții lui nu m-au acceptat niciodată. Spuneau că sunt prea săracă, că îi distrug viitorul.
El a coborât privirea.
O resto si pe aver rig
