Dar mama a rămas.
A tras adânc aer în piept.
Apoi s-a uitat direct la mine.
— Nu te-am mințit complet.
— Atunci?
Vocea ei tremura.
— Tatăl tău nu ne-a abandonat. Dar nici nu a rămas.
Bărbatul a închis ochii.
Ca și cum știa deja ce urmează.
— Când am rămas însărcinată, eram amândoi studenți. Ne iubeam. Sau cel puțin așa credeam.
Mi-am privit tatăl.
Nu spunea nimic.
— Părinții lui nu m-au acceptat niciodată. Spuneau că sunt prea săracă, că îi distrug viitorul.
El a coborât privirea.
— Când am aflat că sunt însărcinată, au pus presiune pe el să plece din țară cu o bursă.
— Nu așa a fost, interveni el.
— Ba exact așa a fost, răspunse mama.
Pentru prima dată, în vocea ei era furie.
Ani de furie.
Ani de durere.
— Te-am rugat să rămâi. Măcar până se năștea copilul.
Am văzut cum tatăl meu înghite în sec.
— Și ai plecat.
— M-am întors după șase luni!
— Da. Și atunci era deja prea târziu.
Am rămas fără cuvinte.
— Ce înseamnă prea târziu?
Mama și-a strâns mâinile.
— Când s-a întors, părinții lui mi-au spus că nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu noi.
M-am uitat spre el.
— Este adevărat?
— Nu.
Vocea lui era fermă.
— Nu am spus niciodată asta.
A urmat o tăcere apăsătoare.
Apoi a continuat:
— Când m-am întors, am aflat că v-ați mutat. Nu mi-au spus unde. Ani întregi am încercat să vă găsesc.
Mama l-a privit neîncrezătoare.
O resto si pe aver rig
