Telefonul putea fi ascultat. Scrisorile puteau fi deschise. În bloc exista aproape mereu cineva care “raporta”. Nu era nevoie ca Securitatea să intervină în fiecare caz. Ajungea ca oamenii să știe că poate exista un dosar, un microfon, un denunț. Cenzura oficială, trecută prin redacții și tipografii, era dublată de autocenzura din familie și de la locul de muncă. Părinții îi învățau pe copii să nu repete la școală ce aud acasă. Dirigintele îi avertiza să nu povestească părinților ce se discută la orele de “învățământ politico-ideologic”.
Controlul ajungea până la viața intimă. Un exemplu dur este Decretul 770, legea din 1966 care a interzis avortul pentru majoritatea femeilor și a blocat accesul la mijloace contraceptive. Femeile erau chemate periodic la control ginecologic, la fabrică sau la policlinică. Sarcina nedorită devenea obligație față de stat. Familiile care abia se descurcau cu salariile mici primeau “sarcina patriotică” de a mai face un copil. Multe femei, mai ales din mediul sărac, au încercat avorturi improvizate, fără medic, cu riscuri uriașe. România a ajuns să aibă una dintre cele mai mari mortalități materne din Europa, în special din cauza avorturilor ilegale.
Copiii născuți în acest context nu aveau mereu un loc în familie. O parte au ajuns în leagăne și orfelinate supraaglomerate. Imagini cu copii subnutriți, legați de paturi sau lăsați ore întregi fără atenție au ieșit la lumină abia după 1989. Pentru mulți părinți, vinovăția acelor alegeri apasă și astăzi.
Munca însemna mai mult decât programul de 8 ore. În întreprinderi se vorbea mult despre “plan”, “indicatori” și “îndeplinirea sarcinilor”. Erau normele pe care trebuia să le faci, dar mai erau și zilele de “muncă patriotică”, adică muncă neplătită, la sfârșit de săptămână. Elevii și studenții mergeau în “practici agricole”, la cules de porumb, struguri sau la irigații. Oficial era prezentat ca un exercițiu de solidaritate. În realitate, era o formă de a acoperi lipsa de forță de muncă ieftină.
În anii 80, munca s-a lovit direct de politica de austeritate. Conducerea țării a decis să plătească integral datoria externă, care ajunsese la aproximativ 13 miliarde de dolari la începutul deceniului. Importurile au fost tăiate, exporturile au fost forțate. Tot ce se producea bun pleca afară, ca să aducă valută. Pentru oameni au rămas produse puține și de calitate slabă. Studiile internaționale arată că nivelul de trai a scăzut în anii 80 cu aproximativ 20 până la aproape 40 la sută. Asta s-a simțit în farfurie, în frigider, în dulap, în sănătate.
Satul românesc trăia altfel decât orașul. Colectivizarea terminată oficial în anii 60 lăsase în urmă cooperative agricole și ferme de stat. Țăranii munceau pământul “în colectiv”, pentru un venit mic și pentru cote. Aveau curtea lor, cu câteva animale și o grădină, din care reușeau să trăiască mai bine decât mulți orășeni. În schimb, infrastructura rămânea în urmă. Drumuri de pământ, școli mici, dispensare rare, apă la fântână, baie în lighean, WC în fundul curții. Televizorul alb negru din casă aducea imagini cu fabrici moderne și blocuri noi. Realitatea din curte era altă lume.
Orașul oferea iluzia confortului. Omul de la bloc avea baie în apartament, apă curentă, încălzire centrală. Dar în anii 80, energia a fost strict raționalizată. Statul a redus consumul populației pentru a alimenta marile combinate industriale și pentru a economisi. Se întrerupea curentul ore întregi, în special iarna. Temperatura în apartamente era controlată, adesea sub nivelul de confort. Apa caldă venea rar. Uneori o dată pe săptămână, în program afişat la avizier. Televiziunea a ajuns să emită doar două ore pe zi, cu accent pe discursurile lui Ceaușescu și pe știri oficiale.
Benzina era raționalizată. Proprietarii de mașini primeau un număr limitat de litri pe lună. Drumurile lungi erau un lux. Se economisea și la iluminatul stradal, iar orașele deveneau întunecate seara. În spitale, întreruperile de curent afectau direct actul medical. Aparatura era puțină, veche, folosită la maximum. Medicii făceau ce puteau într-un sistem în care lipseau medicamentele de bază, pansamentele, instrumentarul modern.
Educația era un punct forte, dar și un instrument politic. Alfabetizarea era aproape completă. Elevii mergeau la școală, aveau manuale, caiete, uniforme. În același timp, o parte importantă din orar era dedicată formării “omului nou”. Se studia istoria scrisă în cheia partidului, se învăța limba rusă la început, apoi alte limbi, dar accentul era pe cultura socialistă. Orele de “educație politică” explicau cât de bune sunt realizările țării și cât de rău este “capitalismul”. Profesorii buni reușeau totuși să strecoare cultură reală, matematică serioasă, literatură, muzică. Lucrurile bune și lucrurile strâmbe au mers în paralel.
În familie, cea mai mare parte a grijii pentru supraviețuire cădea pe umerii femeilor. Ele stăteau la coadă la carne, lapte, zahăr, ulei. Ele făceau calculele la bonuri și cartele. Ele transformau ce găseau în magazin sau pe sub mână în mâncare pentru toată casa. Bărbații veneau adesea din schimbul de noapte sau de zi obosiți, nervoși, cu frica de “restructurare” chiar și într-un sistem care se lăuda că nu are șomaj. Copiii simțeau tensiunea din casă, dar nu puteau pune în cuvinte.
O resto si pe aver rig
