— Ce s-a întâmplat? a întrebat.
I-am întins hârtiile fără să spun nimic.
Le-a citit încet. Foarte încet.
Nu plângea. Nu se enerva. Doar se uita, de parcă toată viața lui se reașeza în altă ordine.
— Deci… n-am fost niciodată „nimeni”, a spus el în cele din urmă. Doar… incomod.
L-am strâns în brațe. Pentru prima dată, am simțit că el tremură.
În zilele următoare, bărbatul de la ușă — un notar — ne-a explicat tot. Tatăl lui Andrei murise recent, fără alți moștenitori recunoscuți. Cineva descoperise adevărul prea târziu ca să-l mai ascundă.
Andrei devenise, legal, moștenitorul unei averi de milioane de lei.
Am crezut că banii vor schimba totul.
Nu au făcut-o.
Andrei a refuzat vila. A refuzat mașinile. A refuzat conturile grase.
A păstrat doar un lucru: o fundație.
Cu banii aceia, a început să renoveze centre de plasament. A pus rampe unde nu erau. A adus profesori. Psihologi. Burse.
— Dacă eu am supraviețuit, a spus el, atunci pot și alții. Dar nu singuri.
Ne-am mutat într-un apartament puțin mai mare, tot simplu. Mobilă normală. Viață normală.
Într-o seară, stăteam pe balcon, cu două cești de cafea ieftină.
O resto si pe aver rig
