Un gol apăsător mi-a cuprins pieptul.
Doamne.
Știa.
Știuse tot timpul.
„Astăzi aveau nevoie de un vinovat. Și tu erai perfect.
Un om obosit.
Cu datorii.
Cu trei copii.
Genul de om pe care lumea îl judecă înainte să vorbească.”
M-am lăsat pe spate, privind în oglinda retrovizoare.
O față trasă, îmbătrânită înainte de vreme, se uita înapoi la mine.
Exact tiparul „hoțului perfect”.
La finalul biletului erau o adresă și încă o propoziție.
„Mergi la notarul meu înainte să te întorci acasă.”
Sub semnătură, aproape tremurat: „Îmi pare rău.”
Am rămas acolo, nemișcat, aproape zece minute.
Apoi am pornit motorul și am condus direct la adresa scrisă pe hârtie.
Biroul notarului se afla într-o clădire veche, în centrul Bucureștiului.
O resto si pe aver rig
