Abia dimineață, cu cafeaua aburind între noi și copiii adormiți din nou, i-am spus tot. Fiecare detaliu pe care îl ținusem în mine ca pe o rană ascunsă. Elena a ascultat fără să mă oprească, fără să mă judece. La final, a respirat adânc și a rostit încet:
— Ai scăpat la timp.
Cuvintele ei s-au lipit de mine ca un bandaj. În zilele care au urmat, telefonul a sunat fără oprire. Andrei. Mama lui. Mesaje la început lungi, lacrimogene, apoi furioase, încărcate de reproș, și, în cele din urmă, scuze pe care le simțeai false din primele cuvinte. N-am răspuns. Mi-am păstrat tăcerea ca pe o barieră. Am vorbit cu un avocat adevărat, nu cu „prietenii” lor. Atunci am aflat cât de aproape fusesem să pierd totul. Faptul m-a lovit rece, dar m-a și trezit de tot.
Am găsit un apartament mic, dar luminos, cu ferestre care prindeau soarele de dimineață. Chiria era mare, însă plătibilă dacă strângeam bine cureaua. M-am întors la muncă cu normă întreagă, fără plasă de siguranță. Am strâns din dinți, am făcut calcule pe colț de hârtie, am numărat fiecare leu. Au fost seri în care m-am închis în baie ca să nu mă audă copiii plângând. Am lăsat apa să curgă ca să acopere sughițurile. Apoi ieșeam zâmbind, cu ochii limpezi, gata pentru povești.
Dar au fost și dimineți cu râsete, atât de simple încât păreau un miracol. Matei și Ana au început să doarmă adânc, cu respirația egală, fără tresăriri. Nu-l mai întrebau pe Andrei de parcă ar fi apărut oricând pe ușă. Nu mai așteptau promisiuni. Și, fără acea așteptare, casa s-a umplut cu un fel de liniște vie.
Într-o duminică, am făcut clătite. Exact cum le făcea el. Am cântărit făina, am amestecat laptele, am încălzit tigaia până când alunecau perfect. Ana s-a uitat la mine cu o seriozitate de mic bucătar și m-a urmărit la fiecare întoarcere. A gustat întâi cu vârful limbii, apoi a mușcat hotărât.
O resto si pe aver rig
