Iulia l-a ascultat atent. Niciun filtru nu arăta asta, niciun unghi bun de cameră.
— Eu lucrez la magazinul din sat — a zis ea. — Casieră. Strâng bani să fac școala de asistente.
Marian a privit-o surprins.
— Serios?
— Da. Nu vreau să stau toată viața aici.
Lenuța i-a urmărit pe amândoi. A realizat că nu mai râde.
În seara aceea au stat mult la masă. Au vorbit despre lucruri simple: cum e să fii singur de sărbători, despre cum toți par fericiți pe internet, dar puțini sunt în realitate.
La un moment dat, curentul s-a întrerupt. Se mai întâmpla în sat.
Casa a rămas în beznă.
— Perfect — a mormăit Lenuța. — Fix acum.
Dar Marian a scos telefonul și a aprins lanterna. Lumina caldă le-a luminat fețele.
Fără filtre.
Fără minciuni.
Doar ei.
Iulia a început să râdă.
— Știi ceva? Mă bucur că nu ești cel din poze.
— Și eu mă bucur că nu ești blondă — a răspuns el.
Au râs amândoi.
A doua zi dimineață, Lenuța s-a trezit devreme. A făcut ouă ochiuri și a pus brânză pe masă. Când a intrat în bucătărie, i-a găsit vorbind deja.
O resto si pe aver rig
