Marian a zâmbit stânjenit, dar pentru prima dată sincer.
Iulia îl privea acum altfel. Nu cu supărare, nici cu ironie. Parcă îl vedea pentru prima dată fără poze retușate sau promisiuni umflate.
Doar un om.
Cu barba ușor încâlcită și ochii obosiți.
— Și dacă n-aș vrea blondă? — a întrebat el încet, privind spre masă.
Lenuța s-a oprit din turnat vișinata.
— Apoi ce-ai vrea?
Marian a ridicat din umeri.
— Pe cineva adevărat.
S-a făcut liniște.
Iulia a simțit cum i se înroșesc obrajii. Pentru prima dată nu i-a mai păsat că nu e slabă ca în poze, că nu are ochi albaștri sau că sandvișul era pe jumătate mâncat pe farfurie.
— Știi… nici eu nu sunt blondă — a spus ea încet. — Și nici model.
— Am observat — a zâmbit el.
Lenuța a izbucnit în râs.
— Ei, vedeți? Deja vorbiți ca oamenii normali.
Vișinata și-a făcut treaba. Nu i-a amețit, dar le-a topit rușinea.
Marian a început să povestească despre serviciul lui la depozitul de materiale de construcții din oraș. Salariu decent, vreo 4.000 de lei pe lună. Garsonieră cumpărată cu credit. Rate încă zece ani.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a spus el.
O resto si pe aver rig
