Fără filtre.
Fără minciuni.
Doar ei.
Iulia a început să râdă, ușurată.
— Știi ceva? Mă bucur că nu ești cel din poze.
— Și eu mă bucur că nu ești blondă — a răspuns el, pe același ton glumeț și sincer.
Au râs amândoi, de data asta fără rețineri.
A doua zi, dis-de-dimineață, Lenuța s-a trezit devreme. A prăjit ouă ochiuri și a așezat brânză pe masă. Când a intrat în bucătărie, i-a surprins deja la povești.
Vorbeau aproape în șoaptă.
Stânjeneala dispăruse.
— Autobuzul e la șapte fără zece — a spus ea, testând parcă aerul nou dintre ei.
Marian s-a ridicat în picioare.
— Mulțumesc pentru găzduire.
— Să nu mai vii cu poze mincinoase — l-a dojenit Lenuța, jucăuș.
— Nu mai vin.
Și-a întors privirea spre Iulia.
— Data viitoare vin eu… dar fără costum.
Iulia a zâmbit larg.
— Și eu fără filtre.
Când autobuzul a pornit din stație, Lenuța a privit-o pe fata ei. Nu mai era bosumflată. Nu mai arăta ca un copil.
— Mamă… — a șoptit Iulia — cred că uneori trebuie să te faci de râs ca să găsești ceva adevărat.
Lenuța a încuviințat din cap.
— Adevărul nu are nevoie de Photoshop.
Două luni mai târziu, Marian s-a întors.
O resto si pe aver rig
