Iuliei i s-au aprins obrajii. Pentru prima dată, nu o mai durea că nu e slabă ca în fotografiile cu filtre. Că nu are ochi albaștri. Că pe farfurie zăcea, stingher, un sandviș mușcat pe jumătate.
— Știi… nici eu nu sunt blondă — a spus ea încet. — Și nici model.
— Am observat — i-a răspuns el, zâmbind cald.
Lenuța a izbucnit într-un hohot scurt.
— Ei, vedeți? Deja vorbiți ca oamenii normali.
Vișinata își făcuse efectul: nu i-a amețit, dar le-a topit stinghereala.
Marian a început să povestească simplu despre munca lui la un depozit de materiale de construcții din oraș. Salariu bunicel, cam 4.000 de lei pe lună. O garsonieră luată pe credit. Rate, încă zece ani înainte.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a adăugat, fără să se scuze.
Iulia îl asculta cu atenție. Niciun filtru n-ar fi redat asta. Niciun unghi „perfect” de cameră.
— Eu lucrez la magazinul din sat — a zis ea. — Casieră. Strâng bani să fac școala de asistente.
Marian a clipit, surprins.
— Serios?
— Da. Nu vreau să stau toată viața aici.
Lenuța i-a cuprins din priviri pe amândoi și a priceput că, fără să-și dea seama, nu mai râdea.
În seara aceea au zăbovit mult la masă, vorbind despre lucruri mărunte. Despre cum e să fii singur de sărbători. Despre cum aproape toată lumea pare fericită pe internet, dar în viața adevărată sunt puțini cei care sunt cu adevărat.
La un moment dat, curentul s-a oprit. Se mai întâmpla prin sat.
Casa a căzut într-o beznă groasă.
— Perfect — a mormăit Lenuța. — Fix acum.
Marian a scos telefonul și a aprins lanterna. O lumină blândă le-a spălat fețele, apropiindu-i.
O resto si pe aver rig
