Când am ieșit din sală, vântul rece m‑a izbit în față, dar nu m‑am oprit. Am mers drept spre parcare, mi‑am ridicat geanta pe umăr și am pornit mașina. Muzica veche de la radio a umplut tăcerea, iar lacrimile care mi‑se adunaseră la colțul ochilor nu erau de durere, ci de ușurare. Mă simțeam mai ușoară decât îmi aminteam că pot fi.
A doua zi am primit un mesaj de la Radu: „Chiar ai semnat?” I‑am răspuns simplu: „Da. Și mulțumesc.” Peste câteva ore, contul nostru comun fusese golit — exact cum mă așteptasem. Norocul meu era că nu mai depindeam de el; planul pus la cale în tăcere începuse să dea roade.
Zilele care au urmat le‑am petrecut în liniște. Mă trezeam devreme, făceam cafea și priveam răsăritul. Am început să pictez din nou, ceva ce nu mai făcusem de ani de zile. Pe pânză, culorile se amestecau așa cum viața mea se reașeza — haotic la început, dar apoi ordonat și frumos. Fiecare tușă era o mică reconstrucție a mea.
O resto si pe aver rig
