Bianca a întors paginile tot mai repede. Printre ele, detalii reci, imposibil de întors din cuvinte. Rezultatul indica altceva decât așteptările din sală, iar numele „Alexandru” – fratele lui Adrian – a căzut greu, ca un obiect metalic pe gresie.
Șocul s-a făcut auzit înainte să fie înțeles pe deplin: un pahar a alunecat de pe o masă, s-a spart. Câteva șoapte au fărâmițat tăcerea. Apoi, strigătul Biancăi a tăiat muzica:
„E fratele tău?!”
În acel punct, ochii tuturor s-au lipit de cei trei. Pentru câteva secunde, între mesele perfect aranjate și buchetele impecabile, nu s-a mai văzut decât trădarea, rușinea și o porție neașteptată de adevăr servită în mijlocul unei sărbători coregrafiate.
Jazzul s-a retras timid în fundal, ca și cum ar fi căutat ieșirea, iar baloanele albastre au rămas nemișcate, oglindind, în luciul lor, fețele înțepenite ale invitaților.
O resto si pe aver rig
