— Actele fermei sunt curate? m-a întrebat în cele din urmă, scurt.
— Ca lacrima, i-am spus. Totul e pe numele meu.
A încuviințat din cap, ca și cum tocmai se așezase prima piesă dintr-un joc de care știa deja finalul.
— Atunci e simplu, a rostit, cu o liniște ce m-a făcut să respir mai ușor pentru prima dată după multă vreme.
La prânz, Radu a apărut la poartă. Singur. Fără Ana. Mers apăsat, bărbia sus, ochii aprinși de o siguranță care mie îmi suna a sfidare. A intrat ca la el acasă, fără ezitare.
— Ai greșit, bătrâne, a izbucnit. Avocații mei sunt deja pe drum.
Fără să mă grăbesc, am ieșit pe prispa casei. Lângă mine, cu pași măsurați, a apărut Ion.
— Domnule Popa, a spus calm, sunt Ion Marinescu.
L-am văzut pe Radu cum se albește. A clipit, a încercat un zâmbet, dar buzele i s-au strâns într-o linie subțire.
— Nu… nu se poate…, a bâiguit, ca și cum numele acesta ar fi deschis brusc o ușă pe care nu voia s-o vadă.
— Se poate, a continuat Ion liniștit. Și mai e ceva: lovirea unui bătrân, șantajul și tentativa de fraudă nu sunt joacă. Se pedepsesc. Serios.
O resto si pe aver rig
